VIRTUTEA IUBIRII ŞI IMPORTANŢA EI

D in lecţia trecută s-a putut vedea că prin credinţă creştinul
primeşte şi ţine ca adevărate toate cele descoperite de
Dumnezeu pentru mîntuirea sufletului său, iar prin nădejde
aşteaptă cu încredere împlinirea celor făgăduite de Dumnezeu
pentru mîntuirea lui. Prin aceste virtuţi creştinul stă în
legătură cu Dumnezeu, prin faptul că îl cunoaşte pe Dumnezeu
şi nădăjduieşte în împlinirea celor făgăduite de El, dar totuşi
nu se poate uni în mod deplin cu Dumnezeu. De aici rezultă
necesitatea unei alte virtuţi teologice, superioară acestora,
prin care să se realizeze această unire cu Dumnezeu ;
aceasta este virtutea iubirii sau a dragostei creştine.
Iubirea ca virtute teologică. Iubirea sau dragostea este
virtutea prin care creştinul intră în cea mai strînsă unire cu
Dumnezeu, considerîndu-L drept binele cel mai înalt spre care
poate tinde, şi caută din toate puterile sufletului său să împlinească
voia Sa cea siîntă (cf. I Ioan 4, 16). La temelia ei,
iubirea creştină are iubirea firească, care e o tendinţă de
comuniune a sufletului, îndreptată spre o persoană considerată
valoroasă în sine. în acest sens, a iubi pe cineva înseamnă
a-1 preţui pentru valoarea pe care o reprezintă şi a
intra în comuniune cu el prin dăruire şi împărtăşire reciprocă.
în iubirea adevărată predomină tendinţa după bunul dorit
numai fiindcă acel bun, e preţios şi valoros în sine. De
aceea, orice iubire care are la temelie interese personale,
plăceri inferioare, dorinţă de parvenire, porniri afective pătimaşe
şi alte asemenea motive, nu este şi nu poate fi iubire
adevărată, deoarece iubirea are prin excelenţă un caracter
altruist : ea caută şi vrea binele numai pentru valoarea lui
proprie.
Dar iubirea înţeleasă astfel nu e numai o stare afectivă
sau un sentiment, deoarece în ea e prezentă şi cunoaşterea,
precum şi voinţa care tinde :şi se îndreaptă spre comuniunea
cu persoana pe care o iubim.
Aşadar, despre iubirea faţă de Dumnezeu se poate vorbi
şi numai ca despre o tendinţă firească a sufletului spre Dumnezeu,
prin ea omul putîndu-se ridica la El ca la creatorul şi
susţinătorul său, aşadar ca la binele cel mai înalt. Dar întrucît
prin păcatul strămoşesc această tendinţă a slăbit ca urmare
a stricăciunii firii omeneşti, ea nu mai poate uni pe om cu
Dumnezeu, de aceea, creştinul renăscut ca o făptură nouă
are nevoie de o iubire mult mai mare pentru a se putea uni
în modul cel mai deplin cu Dumnezeu. Aceasta e iubirea ca
virtute teologică.
Spre deosebire de iubirea firească, iubirea sau dragostea
creştină este puterea harică revărsată în sufletul creştinului
prin Taina Sfîntului Botez, prin care simţirea şi voinţa acestuia
se îndreaptă spre Dumnezeu, ca spre Binele cel mare,
dorind şi căutînd din toate puterile sufletului să se unească
cu El. Ea este deci un har sau o putere divină dată creştinului
de către Dumnezeu, precum spune Sfîntul Apostol Pavel :
«Iubirea lui Dumnezeu s-a vărsat în inimile noastre prin Duhul
Sfînt cel ce s-a dat nouă» (Rom. 5, 5). Dar la harul dragostei
vărsat în inimile noastre, noi trebuie să adăugăm voinţa,
străduinţa şi activitatea noastră de a ne apropia de El şi de
a sta totdeauna în unire cu El. Aceasta însă o putem face
numai prin împlinirea voii Lui, deci prin împlinirea poruncilor
(cf. Ioan 14, 21). In felul acesta iubirea este cea mai mare
dintre toate virtuţile creştine (I Cor. 13, 13). După cum spun
unii dintre Sfinţii Părinţi, ea e singura virtute creştină, întrucît
cel ce o are pe aceasta le posedă pe toate celelalte, după
cuvintele Sfîntului Apostol Pavel că «iubirea e plinirea legii»
(Rom. 13, 10).
Deoarece prin iubire se realizează cea mai deplină unire
între creştin şi Dumnezeu, căci «…Cel ce se alipeşte de Domnul
un Duh este cu El» (I Cor. 6, ’117), ea este superioară şi
celorlalte două virtuţi teologice, credinţa şi nădejdea, fiindcă
acestea se îndreaptă nu atît spre Dumnezeu în Sine, cît spre
ceea ce ne vine de la El : adevărurile de credinţă şi mîntuirea,
în timp ce iubirea se îndreaptă spre Dumnezeu însuşi, îl
caută pe El pentru că El este binele cel mai înalt. Fără iubire,
credinţa nu preţuieşte nimic, fiindcă adevărata credinţă
e «lucrătoare prin iubire» (Gal. 5, 6), iar nădejdea se ofileşte
şi scade. Dar iubirea nu e numai superioară tuturor celorlalte
virtuţi, ci e mama tuturor virtuţilor creştine, fiindcă toate
celelalte virtuţi capătă viaţă şi dau rod binefăcător numai cînd
sînt luminate şi încălzite de iubire. De aceea, Sfîntul Apostol
Pavel dedică iubirii creştine un adevărat imn de preamărire
(vezi I Cor. 13).
Ar fi greşit însă să se creadă că iubirea de Dumnezeu
exclude celelalte feluri de iubire. Iubirea adevărată faţă de
Dumnezeu nu numai că nu se opune celorlalte feluri de iubire,
ci, dimpotrivă, le cuprinde pe acestea, iar porunca cea mare
a iubirii (Matei 22, 37—40) se referă nu numai la iubirea faţă
de Dumnezeu, ci, deopotrivă, la iubirea faţă de noi înşine,
precum şi la iubirea faţă de aproapele nostru. Aşadar, nu numai
că ne este îngăduit să ne iubim părinţii, fraţii, copiii, ori
chiar alte creaturi, dar noi, după însăşi porunca iubirii, sîntem
obligaţi să facem aceasta.
Ceea ce opreşte porunca iubirii faţă de Dumnezeu este
să nu punem înaintea acesteia nici un fel de iubire, prin urmare
ea ne cere ca toate celelalte feluri de iubire să fie subordonate
iubirii faţă de Dumnezeu (cf. Matei 10, 37). Deci
iubirea faţă de Dumnezeu trebuie să fie aşa de mare şi puternică,
încît nici o altă iubire să n-o poată clinti, nimic să
nu ne poată atrage spre a ne despărţi de Dumnezeu, într-un
cuvînt, ea să stăpînească întreaga viaţă a creştinului, precum
spune Sfîntul Apostol Pavel : «Pentru că sînt încredinţat că
nici moartea, nici viaţa, nici îngerii, nici stăpânirile, nici ce
este acum, nici ce va să fie, nici puterile înălţimii, nici puterile
genunii şi nici o altă făptură nu va putea să ne despartă
pe noi de iubirea lui Dumnezeu, cea întru Iisus Hristos, Domnul
nostru» (Rom. 8, 38—39).
Rezumînd cele mai dinainte, rezultă că iubirea creştină
e superioară celorlalte virtuţi creştine prin obiectul ei : Dumnezeu,
Care este El însuşi iubire (I Ioan 4, 8) ; prin deplinătatea
şi roadele ei (Rom. 13, 10) şi prin durata ei, deoarece
ea însoţeşte pe creştin şi în viaţa de dincolo, în timp ce credinţa
şi nădejdea sînt legate numai de viaţa pămînteaseă (cf.
I Cor. 13, 8). Ea nu este numai un mijloc, ca celelalte, ci este
chiar scop în sine.
Obiectul iubirii creştine. Din răspunsul pe care Mîntuitorul
l-a dat legiuitorului care l-a întrebat care este cea mai mare
poruncă din Lege (cf. Matei 22, 37—40), se poate vedea că
obiectul iubirii creştine este, în primul rînd, Dumnezeu, pe
Care trebuie să-L iubim, deoarece El ne-a iubit mai întîi pe
noi (I Ioan 4, 19) ; în al doilea rînd, obiectul iubirii este aproapele
nostru, care e în acelaşi timp fiu al lui Dumnezeu şi frate
al nostru ; iar în al treilea rînd propria noastră persoană,
căci faţă de noi înşine avem cea mai importantă datorie :
aceea de a ne mîntui sufletul (cf. Marcu 8, 36). De altfel, din
însuşi răspunsul Mîntuitorului rezultă că iubirea faţă de aproapele
presupune în mod firesc1 iubirea faţă de noi înşine.
Necesitatea iubirii. Virtutea iubirii este absolut necesară
creştinului, fiindcă numai prin ea se poate realiza cel mai
înalt scop al său : unirea deplină cu Dumnezeu. Fără iubire
nici nu se poate concepe legătura noastră cu Dumnezeu, căci
dacă Dumnezeu în esenţa Sa este iubire, noi nu putem sta în
legătură cu El decît prin iubire, iar lipsa de iubire înseamnă
moartea sufletească a creştinului (cf. I Ioan 3, 14). Deci iubirea
e absolut necesară pentru dobîndirea vieţii veşnice (cf. Luca 10,
25—28).
Dar iubirea e necesară şi fiindcă ea ne este arătată drept
cea mai mare poruncă din legea dumnezeiască (cf. Matei 22,
36 ş.u.). De asemenea, ea ne este necesară fiindcă ea este cea
mai înaltă cale ce ne poate duce la desăvîrşire, precum ne
spune Sfîntul Apostol Pavel (cf. I Cor. 12, 31).
Roadele iubirii creştine. Iubirea creştină are numeroase
efecte sau roade. Dintre acestea mai însemnate sînt următoarele
:
1. Bucuria, liniştea şi pacea sufletească, deoarece acela
care iubeşte pe Dumnezeu nu mai are nevoie de nici un bun
mai înalt pe care să-1 dorească. Roada aceasta poate fi realizată
în parte chiar aici pe pămînt, dar se realizează în mod
deplin în comunitatea sfinţilor în cer (Ioan 15, 11 ; I Cor. 2, 9).
2. Rîvna sau zelul în împlinirea voii lui Dumnezeu. Cel
ce e pătruns de dragoste creştină se sileşte să se poarte astfel,
încît prin faptele sale să realizeze împărăţia lui Dumnezeu pe
pămînt (cf. Matei 6, 10). Din rîvna sau zelul pentru împlinirea
voii lui Dumnezeu rezultă o altă roadă şi anume : ferirea de
a păcătui. Precum spune Sfîntul Ioan Gură de Aur, nu este
nici un păcat pe care puterea cea mare a iubirii să nu-1 poată
arde ca focul.
3. Mîntuirea sufletească. Iubirea creştină fiind «plinirea
Legii» (Rom. 13, 10), precum şi legătura desăvîrşirii (Col. 3,
14), ea e cea mai înaltă şi cea mai deplină dintre toate virtuţile
iar după esenţa ei, constituie libertatea spirituală în care
nu mai este contrazicere între gînd şi fapte, între datorie şi
impuls. Astfel, găsind în ea ultimul nostru scop, înseamnă că
ea are ca urmare necondiţionată mîntuirea sufletului, fiindcă
cel ce se uneşte prin iubire cu Dumnezeu e nu numai posesorul
desăvîrşirii morale, dar în acelaşi timp e şi moştenitorul
fericirii veşnice.
Păcatele împotriva iubirii creştine. Ca păcate împotriva
iubirii sînt considerate, în general, toate păcatele prin care
se arată indiferenţă faţă de Dumnezeu, sau prin oare creştinul
se îndepărtează de Dumnezeu. Ca atare, orice păcat de moarte
trebuie considerat ca un păcat împotriva iubirii faţă de Dumnezeu.
în înţeles propriu, păcatele împotriva iubirii sînt :
1. Ura faţă de Dumnezeu. Ura faţă de Dumnezeu este împotrivirea
duşmănoasă faţă de Dumnezeu, socotindu-L drept
autorul tuturor nenorocirilor ce se abat asupra oamenilor
(Ioan 15, 18).
2. Trîndăvia sau lenea sutletească. Acest păcat începe cu
răceala şi slăbirea voinţei faţă de împlinirea anumitor datorii,
ajungînd la dezgustul şi repulsia faţă de împlinirea datoriilor
faţă de Dumnezeu şi sfîrşind cu dispreţul faţă de orice datorie
morală.
3. Fanatismul religios. Fanatismul religios este zelul exagerat
pus în slujba iubirii faţă de Dumnezeu, în urma căruia
sînt prigoniţi cei ce au altă credinţă. Izvorînd din convingerea
că adevărurile de credinţă trebuie impuse cu forţa, fanatismul
religios este în acelaşi timp şi un păcat împotriva credinţei.
Exemple de fanatism religios au dat arabii mahomedani,
care şi-au impus credinţa prin foc şi sabie, precum şi Biserica
papală prin instituirea tribunalului inchiziţiei împotrivii
evreilor, ereticilor, protestanţilor etc.
4. Egoismul constă în iubirea exagerată şi greşit înţeleasă
faţă de sine însuşi şi în satisfacerea dorinţelor proprii, cu nesocotirea
drepturilor altora şi a legilor morale în general.
5. Dăruirea totală plăcerilor şi desfătărilor acestei vieţi.
Mijloace pentru sporirea iubirii creştine. Ca orice virtute,
şi virtutea iubirii creştine se poate întări şi dezvolta. Cele
mai potrivite mijloace pentru aceasta sînt: 1. Cunoaşterea
deplină a învăţăturii creştine; 2. Rugăciunea stăruitoare c.i«
tre Dumnezeu ; 3. împărtăşirea cu Sfintele Taine ; 4. Meditaţie
adîncă asupra dragostei lui Dumnezeu faţă de lume, pentru
mîntuirea căreia a jertfit pe unicul Său Fiu ; 5. Cunoaşterii
vieţii Mîntuitorului, Care ne dă pildă de cea mai măreaţă iubire
(Ioan 15, 13) ; 6. Ferirea de egoism şi înfrînarea dorinţe
lor şi a poftelor păcătoase.

facebook

Nici este nici un comentariu deocamdata.

Comenteaza

CREŞTEREA SI PERFECŢIONAREA DEMOCRAŢIEI SCLAVAGISTE IN ATICA

în cursul anilor care au urmat reformei lui Cleisthenes (vezi mai sus p. 120 şi urm.) au fost aduse însemnate […]

Perioada Clasica

500—400 î.e.n. Zorii secolului al V-lea sînt întunecaţi de iminenţa invaziei persane spre vest. Prezenţa perşilor în sudul regiunilor ocupate […]

Religia orfică

Vechiul panteon olimpic este încă pe deplin respectat, dar, din ceata zeilor olimpici, Apollo se desprinde ca o figură aparte, […]

Arhitectura şi artele plastice

Secolul VI este o verigă în continuitatea principalelor aspecte şi perspective apărute în cultura materială a Greciei din secolele precedente […]

Reformele constituţionale aduse de Cleisthenes

Aşa cum s-a mai specificat, o piedică de seamă în democratizarea sistemului constituţional atenian, conceput de Solon, o reprezenta persistenţa […]

LUPTELE INTERNE PENTRU DREPTURI

Legislaţia lui Dracon, în Atica, şi alte legislaţii asemănătoare în alte cetăţi-stat nu au izbutit să îmbunătăţească şi să reglementeze […]