Structura Bibliei

In forma sa actuală, Biblia reprezintă o culegere de scrieri vechi, diferite ca formă şi conţinut, cu precădere scrieri religioase, create pe parcursul unei perioade isto­rice de mare întindere— începînd din secolul al XlII-lea î.e.n. pînă în secolul al II-lea e.n. Biblia se compune din două părţi : Vechiul Testament, elaborat în epoca precreş­tină, în limba ebraică veche, şi Noul Testament, scris de către ideologii creştinismului timpuriu în limba greacă veche.

S-au păstrat două redactări ale Vechiului Testament.: în limba ebraică veche şi în limba greacă veche. Ele di­feră atît prin numărul cărţilor cît şi prin întinderea ace­loraşi scrieri.

Varianta in ebraica veche este sistematizată în trei părţi. Prima se numeşte Legea (Tora) sau Cele cinci cărţi ale lui Moise. Partea a doua — Profeţii (Nebiim), con­ţine 21 de cărţi. Cea de-a treia, numită Hagiografele sau Scrierile (Ketubim), cuprinde 13 cărţi. Seria „căr­ţilor sfinte“ a fost denumită in ebraica veche Tanah, după prima literă din denumirea fiecărei părţi.

Varianta în greaca veche a Vechiului Testament con­ţine 50 de scrieri.

Prima încercare de canonizare a Tanahului este legată de povestirea biblică despre adunarea poporului din anul 621 î.e.n., la care regele iudeilor Iosia a dat citire cărţii Legea, care a fost găsită de arhiereul Hilchia în templul din Ierusalim şi transmisă regelui prin scribul Şafan (IV Regi, cap. 22, 8, cap. 23, 3). Cea de-a doua în­cercare de a canoniza unele opere iudaice a fost Între­prinsă în anul 444 î.e.n. de cărturarul Ezdra (Neemia, cap. 8, 1—8). Dar abia la sfîrşitul secolului I e.n. autorii Talmudului au stabilit caracterul de canon al Ta­nahului.

Talmudiştii considerau conţinutul Tanahului imuabil şi sfînt. Insă şi după talmudişti textul Vechiului Testa­ment a suferit îndreptări şi redactări. Aceasta a fost pre­ocuparea teologilor evrei, a aşa-numiţilor masoreţi. Abia la sfîrşitul secolului al IX-lea ei au încheiat definitiv canonizarea Vechiului Testament, stabilindu-i cuprinsul la 1 152 207 legi, pe care le-au orânduit în 39 de cărţi, fie­care dintre ele cu un număr strict delimitat de versete.

Teologii evrei au purtat discuţii aprinse în jurul conţi­nutului Tanahului. Unii dintre ei s-au ridicat împotriva cuprinderii în canon a Cântării Cîntărilor, a Ecclesiastului şi a lui Iezechiel. In Talmud se vorbeşte şi despre faptul că paternitatea Tanahului trebuie atribuită nu numai lui Iahve, ci şi personajelor biblice. Astfel, talmudiştii consi­deră că Moise este autorul Pentateuhului şi al cărţii iui Iov ; prorocului Samuil îi sînt atribuite scrierile care îi poartă numele, precum şi Judecătorii şi Rut ; cartea lui Iezechiel, cei 12 proroci ,,mici“, Daniel şi Estera ar fi fost alcătuite de bărbaţii din „Sinagoga mare“. Ezdra ar fi scris cartea sa şi două cărţi din Cronici ş.a. Literatura talmudică conţine opinii divergente şi interpretări dife­rite în ceea ce priveşte problemele fundamentale ale reve­laţiei divine în Tora. Astfel, de exemplu, talmudiştii au remarcat faptul că în cartea Ieşirea (cap. 19, 20) se spune că Iahve i-a înmînat Tora lui Moise, coborîndu-se pe vîr- ful unui munte, iar potrivit Deuteronomului (cap. 4. 36) Iahve i-ar fi vorbit din cer. S-a formulat şi presupunerea: „Tora nu a fost transmisă lui Moise în întregime, ci doar tezele ei fundamentale1‘. Nu există însă nici un temei pentru a-i considera pe Moise, Samuil şi alte asemenea personaje din Vechiul Testament ca autori ai scrierilor biblice. Este remarcabil însuşi faptul că unii talmudişti vorbesc despre Biblie ca despre o creaţie omenească şi nu îi atribuie origine divină. Rezultă, prin urmare, că unii dintre ei au avut îndoieli serioase privitoare la versiunea teologică ‘potrivit căreia Tanahul a fost d$t oamenilor de însuşi Iahve. Nu este greu de remarcat că autorii Tana­hului au păstrat părerea tradiţională a rabinilor filozofi cu privire la existenţa unor izvoare literare, din care autorii Bibliei au împrumutat material istoric, juridic, etic, artis­tic etc. pentru elaborarea propriilor lor concepţii reli­gioase. Acestor izvoare trebuie să li se adauge obiceiurile de nuntă, de înmormântare, cîntecele de victorie, legen­dele tribale, legendele locale despre pietrele şi crângurile sfinte, povestirile teogoniee şi miturile despre eroii popu­lari. aparţinînd secolelor XV—XII î.e.n. Intre izvoarele

Tanahului trebuie enumerate şi orrii care’nu.au ajuns pînă la noi — Cărţile legământului (Ieşirea, cap. 24, 7), Cartea războaielor Domnului (Numerii, cap. 21, 14), Cartea drep­tului (Iosua Navi, cap. 10, 13) ş.a.,— dar care sînt men­ţionate în Vechiul Testament. Aceste materiale au fost întocmite în decursul ‘ secolelor XI—VII î.e.n. în plus, în Cărţile Regilor apar unele referiri la cronici’ ale regilor din Iuda şi din Israel. în ele sînt inserate evenimente im­portante legate de domnia diferiţilor monarhi, precum şi edicte privitoare la viaţa social-politică şi religioasă a vechilor evrei în perioada secolelor X—VII î.e.n.

Creaţiile folclorice, aparţinând secolelor XV—XII î.e.n. şi cele dintr-o perioadă mai tîrzie, care fac parte din Vechiul Testament, sînt, de regulă, compilaţii şi pscudo- epigrafii. Cu alte cuvinte, ele nu aparţin acelor autori că­rora le sînt atribuite de către laimudiştii şi teologii dintr-o perioadă mai tîrzie. Critica ştiinţifică’ a Bibliei a anihilat construcţiile dogmatice ale iudaismului şi creştinismului. S-a demonstrat că Biblia reprezintă o culegere eterogenă de creaţii literare diferite ca formă şi gen, avînd de regulă un caracter religios, că textele Vechiului Testament co­incid în bună parte cu unele texte vechi sumeriene, asiro- babiioniene, egiptene şi hitite. F. Engels preciza: „Scrierile ebraice aşa-zis sfinte nu sînt altceva decit consemnarea tradiţiei religioase, tribale a vechilor arabi, modificata prin separarea timpurie a evreilor de vecinii lor, rude apro­piate. dar nomade”.

Analizînd în continuare istoricul variantei in greaca veche a Vechiului Testament, trebuie să menţionăm că ea este cunoscută sub denumirea d_e Septuaginta. Potrivit unor izvoare, bibliotecarul Demetrios al împăratului din Alexandria Ptolemeu Filadelfui al II-lea (287—245 î.e.n.) a atras atenţia stăpînului său asupra cărţilor Vechiului Testament. împăratul a poruncit să fie traduse in limba greacă. Urmînd voinţa împăratului. Demetrios a luat le­gătura cu arhiereul Iudeii. Eleazar. şi l-a rugat să accepte colaborarea la traducerea sus-numitei lucrări. Arhiereul a ales 72 de interpreţi (eîte şase din fiecare din cele 12 tri­buri evreieşti) şi i-a trimis in Alexandria. Legenda spune că, din ordinul împăratului. 70 de învăţaţi traducători au fost trimişi pe insula Faros, nu departe de Alexandria. Acolp fiecare a primit o chilie separată, pentru ca să nu poată comunica în timpul efectuării traducerii. Cînd cei şaptezeci au încheiat traducerea (de aici denumirea lati­nească a acestei traduceri — Septuaginta), se spune că împăratul s-ar fi convins că cei 70 de bărbaţi nu numai că au realizat o transpunere absolut identică a conţinutului Tanahului, dar au folosit în traducerea lor aceleaşi cuvinte greceşti. Teologii creştini, răspîndind această legendă, au vrut să susţină ideea că grămăticii şi filologii din Iudeea au realizat traducerea sub imperiul inspiraţiei divine.

Insă analiza textologică şi filologică a Vechiului Testa­ment, studierea condiţiilor social-istorice în care s-a constituit infirmă cu desăvârşire versiunea bisericească a originii lui.

Istoricii antichităţii au demonstrat că traducerea Ve­chiului Testament a preocupat pe numeroşi filologi din diferite perioade cuprinse între sec. III şi II î.e.n. în tim­pul domniei lui Ptolemeu Filadelful al II-lea a fost doar parţial tradus Pentateuhul. Istoricul H. Graetz presupune că traducerea Pentateuhului a fost terminată în timpul lui Filometros, care a trăit între anii 181—146 î.e.n.  Nu se cunoaşte exact cînd au fost traduse „Prorocii” şi „Scrie­rile”. Majoritatea savanţilor au ajuns la concluzia că aceste părţi ale Vechiului Testament au fost traduse în decursul secolelor II—I î.e.n. .

In ceea ce priveşte calitatea traducerii în limba greacă (Septuaginta), E. Renan scria : „în trecut nu a existat o preocupare pentru filologie şi critica de text. Traducerea care urmăreşte redarea celor mai subtile nu­anţe ale ideilor din original nu se înscria în spiritul acelor vremi… Traducătorul din Alexandria este în primul rînd un apologet, un apărător fervent al mozaismului (adică al învăţăturii lui Moise, al iudaismului — M.B.)… De aici numeroase modificări introduse în text în funcţie de pre­ferinţele, gustul grecilor. Au fost adăugate unele comen­tarii explicative, au fost atenuate unele exprimări consi­derate a fi necuviincioase, de asemenea a fost retuşată sublima naivitate a povestitorului antic… Numeroase re­latări neverosimile au fost atenuate; cifrele, care aproape întotdeauna suscită obiecţii, au fost corectate. Traducă­torul doreşte să preîntâmpine critica din partea unor Voltaire-i locali” . Şi deşi se poate spune că Septuaginta reprezintă o ediţie „corectată” a Tanahului, totuşi ea este respinsă ele sinagogă. Pentru teologii iudei numai Tanahul este scriere sfîntă. Majoritatea bisericilor protestante con­sideră de asemenea că numai Vechiul Testament în limba veche ebraică este „dat de sus”. Biserica ortodoxă, la rîn- dul ei, nu recunoaşte drept canonice 11 cărţi peste cele 39 care apar în Septuaginta. Doar biserica catolică a con­sfinţit şi a cuprins în canon întregul conţinut al Septuagintei.

Contradicţiile dintre clerici în determinarea conţinu­tului. Vechiului Testament sînt extrem de semnificative : ele dovedesc că Vechiul Testament nu a fost creat dintr-o dată, „după cuvîntul revelator divin”, ci în decursul mai multor secole, de mai mulţi autori.

Infirmînd legenda cu privire la originea supranaturală a Septuagintei, urmează să explicăm adevăratele cauze ale apariţiei ei. Trebuie să avem în vedere faptul că, în secolele III-II î.e.n., evreii care trăiau în Alexandria şi în alte oraşe aflate sub stăpînirea dinastiei macedoniene au fost asimi­laţi într-atît, incit aproape au uitat limba lor maternă. Dar ei foloseau textele din Tanah atunci cînd efectuau ritualurile iudaice. Prin urmare, constrînşi de nevoile de cult, implicit pentru slujbele din sinagogi, înşişi ideologii iudaismului au resimţit necesitatea traducerii în greacă a Vechiului Testament. Din introducerea la Cartea înţelep­ciunii lui Isus, fiul lui Sirah, rezultă că traducătorul ei preamăreşte în mod conştient cultura iudeilor, îneredin- ţîndu-i pe cititori că aceasta nu este mai puţiri valoroasă şi de înaltă ţinută decît filozofia grecilor antici. Nepotul lui Isus, fiul lui Sirah, care a venit la Alexandria în anul 132 ‘î.e.n., a hotărît să se apuce de traducerea cărţii buni­cului său, deoarece — după cum el însuşi explică — „în Lege, în. Prorocii şi în alte scrieri ne sînt transmise învă­ţăminte de mare preţ, …şi dat fiind că cititorii trebuie să devină nu doar ei înşişi buni cunoscători, ci la rîndul lor să fie folositori şi altora, explicîndu-le preceptele orale şi scrise, tot aşa bunicul meu Isus s-a exersat îndelung în citirea Legii, a Prorocilor şi a altor scrieri strămoşeşti şi, dobîndind prin intermediul lor multă experienţă, a hotărît să scrie el însuşi cîte ceva referitor la ştiinţă şi înţelepciune. Prin urmare, vă rog să citiţi cu bunăvoinţă şi cu atenţie, avînd îngăduinţă faţă de unele părţi mai neizbutite ale traducerii.

Astfel, condiţiile istorice ale existenţei evreilor în se­colele III-II î.e.n. au contribuit la apariţia acelei variante a Vechiului Testament care a fost denumită Septuaginta.

Textul iniţial al Septuagintei nu a ajuns pînă în zilele noastre. Cele mai vechi manuscrise care s-au păstrat apar­ţin secolului al IV-lea *. Pentru prima oară ea a fost tipă­rită în traducere latinească în jurul anului 1470. Textul grecesc al Septuagintei a fost tipărit pentru prima dată la Basel, în 1561. în traducere rusească Septuaginta a apărut în anul 1787, ca o anexă la cartea lui Josephus Flavius „Războiul iudaic, în traducerea lui M. Alekseev.

Informaţii importante despre Biblie au fost obţinute în urma descoperirii şi cercetării manuscriselor de la Marea Moartă. Sub denumirea „manuscrisele de la Marea Moartă, remarcă pe drept cuvînt savantul sovietic I. D. Amusin, „sînt cuprinse documente diferite după locul descoperirii (Vadi Qumran, Vadi Murabbaat, Khirbet Mird, Nahad Hever, Masada ş.a.). după materialul din care sînt alcătuite (piele, papirus, ceramică, lemn, aramă), după limbă (ebraică veche, aramaică, nabateică, greacă, latină, arabă), după perioada în care au fost create şi după conţinut.

Istoria acestor descoperiri este următoarea. Un tînăr arab de cincisprezece ani, din tribul taamir, Muhammed ad-Dib, a descoperit întîmplător îh pustiul Iudeii, pe malul de nord-vest al Mării Moarte, în zona Vadi Qumran o peşteră din care. în anul 1947, au fost scoase şapte rtianu- scrise în limbile ebraică şi aramaică : un text complet şi unui incomplet al Cărţii lui Isaia, Interpretarea lui Avaeum, un aprocrif al cărţii Facerii, Regula Comunităţii, sulul Războiul fiilor luminii împotriva fiilor întunericului şi sulul Imnuri.

Manuscrisele descoperite au suscitat un imens interes în rîndurile oamenilor de ştiinţă. O atenţie deosebită a fost acordată ruinelor vechiului edificiu de la Qumran (în arabă Khirbet Qumran). situat nu departe de peşteră (no­tată de cercetători prin ,,IQ’), descoperită de Muhammed ad-Dib. Pentru cercetarea ruinelor de la Khirbet Qumran, între anii 1951—1956. au fost organizate cinci expediţii arheologice.

Arheologii au cercetat un număr mare de peşteri. Nu­mai în 11 peşteri din Qumran au fost descoperite aproxi­mativ 40 000 de fragmente, reprezentînd rămăşiţele a 60-0 de lucrări cu caracter biblic şi nebiblic. Pentru caracteri­zarea alcătuirii şi structurii Bibliei o însemnătate deosebită au manuscrisele descoperite nu numai în prima peşteră de la Qumran, ci şi în a patra, a şaptea şi a unsprezecea, in cele din urmă au fost descoperite toate cărţile Tana- hului, cu excepţia Cărţii Esterei. Operele care alcătuiesc Tora, cărţile prorocilor şi unele părţi din Scrieri fuseseră păstrate în biblioteca din Qumrarr în fnai multe exemplare. De regulă, textele acestor manuscrise coincid cu textul masoreţilor. Un caz de excepţie reprezintă manuscrisul Cărţii Ieşirea (una din douăsprezece). Unele din versetele ei sînt aceleaşi cu Tora d’in Septuaginta. Astfel, spre deose­bire .de Tanah, primul verset al Ieşirii : Numele fiilor lui Israel, care ău intrat în Egipt împreună cu Iacov“ conţine (ca şi în Septuaginta) şi cuvintele „tatăl lor”. Acelaşi text in versiunea masoreţilor îi numeşte pe cei 11 fii ai lui Iacov (potrivit relatării din Facerea. Iosif era deja de mult în Egipt). în manuscrise însă sînt enumeraţi toţi cei 12 fii ai lui Iacov, inclusiv Iosif. După Tanah „sufletele ieşite din Iacov erau de toate şaptezeci” (Ieşirea, cap. 1, 5). în manuscrise şi în Septuaginta se vorbeşte de 75 de suflete.

Intr-unul din manuscrisele cărţii Numerii există de asemenea nepotriviri cu textul Tanahului. Unele versete din acest manuscris coincid cu versetele din Septuaginta, altele diferă atît de textele masoreţilor. cit şi de textele greceşti. în manuscrisele cărţii Prorocilor, găsite cu acest prilej, oamenii de ştiinţă au semnalat variante esenţial diferite la operele omonime ale Vechiului Testament ebraic. Este curios faptul că cu cit este mai. vechi un ma­nuscris cu atît mai mari sînt deosebirile comparativ cu Prorocii din Tanah. Numeroase deosebiri prezintă şi ma­nuscrisul Scrierilor în comparaţie cu operele canonice care alcătuiesc partea omonimă a Vechiului Testament.

Rezultă că Septuaginta a avut un arhetip vechi ebraic, diferit în multe privinţe, (după numărul şi textul cărţilor, al capitolelor, al versetelor) de varianta (mai bine zis va­riantele) care a stat la baza Vechiului Testament al maso- reţilor. Manuscrisele de la Qumran infirmă în modul cel mai convingător născocirea privitoare la inspiraţia divină în crearea Bibliei şi constituie, totodată, un moment de mare însemnătate al culturii vechi, în care sînt reflectate (cel mai adesea într-o formă iluzorie) procesele sociale şi spirituale legate de evenimentele dramatice din viaţa po­poarelor din Orientul Apropiat în ultimele două secole înainte de era noastră şi în sec. I e.n.

Numeroase teme aflate în manuscrisele de la Qumran reprezintă o verigă intermediară între Vechiul şi Noul Testament. Ele aruncă o rază de lumină asupra dezvoltării concepţiilor eshatologice, apocaliptice şi mesianice ale iudaismului, care au servit drept bază învăţăturii reli­gioase a creştinismului primar.

In ceea ce priveşte structura Noului Testament, teologii au purtat discuţii timp de trei secole. Abia în anul 364, la sinodul de la Laodiceea, a fost stabilit primul, canon al Noului Testament, alcătuit din 26 de cărţi : evangheliile după Matei, Marcu, Luca şi Ioan, Faptele apostolilor şi 21 de epistole ale apostolilor. La acest sinod, Apocalipsa a fost contestată ca scriere sfîntă. Abia-la sinodul din Constanti- nopole, din 692, Apocalipsa sau revelaţia lui Ioan Teologul a fost inclusă în Noul Testament, drept cartea a 27-a.

In Noul Testament nu au intrat toate scrierile literaturii creştine timpurii. Din aproape treizeci de evanghelii au fost incluse doar patru, din zeci de revelaţii — numai una. Toate celelalte evanghelii şi revelaţii au fost declarate eretice şi supuse distrugerii. Cu un zel deosebit biserica a dispus arderea evangheliilor apocrife ale evreilor, naza- reilor, egiptenilor, ebioniţilor, a evangheliilor lui Andrei, Varnava, Iuda, Maria, Nicodim ş.a. Numai Teodorit (sec. V), autorul „Istoriei Bisericii, a distrus, după propriile-i afirmaţii, peste 200 de exemplare din evanghelia scriito- nilui creştin, din sec. II, Tatian ,,Diatessaron“ .

Urmărind salvarea operelor creştinismului timpuriu din mîinile bisericii creştine, „ereticii” din secolul al IV-lea le-au ascuns în locuri ferite. în 1346, în localitatea Keno- boskion, în Egiptul de sus, a fost descoperită, într-un cimitir vechi, o colecţie de cărţi, printre care Evanghelia Adevărului, Evanghelia lui Filip şi cea a lui Toma. „După cum se poate constata pe baza fragmentelor păstrate din evangheliile dispărute şi pe baza textelor de la Keno- boskion, actualmente publicate, evangheliile respinse de bi­serică nu se deosebeau prin nimic esenţial de cele canoni­zate” . Prin ce se explică atunci atitudinea necruţătoare a episcopilor faţă de ele ?

Trebuie să avem în vedere că încă în primele două secole de existenţă a creştinismului în sinul lui acţionau şi luptau diferite secte şi grupări, fiecare avînd o versiune proprie despre apariţia noii religii şi fiecare apărînd propria interpretare a învăţăturii lui Iisus Hristos. Pentru a nu permite interpretări eretice, care uneori reflectau concep­ţiile păturilor democratice, clericii au ales doar patru evan­ghelii, pe care le-au inclus în canon. Celelalte au fost declarate eretice.

Dar de ce au fost alese patru ? S-ar părea că ar fi fost mai „avantajos” dacă s-ar fi oprit asupra uneia, deoarece s-ar fi putut descoperi mai uşor variantele şi contradicţiile existente în mărturisirile lui Matei şi Luca despre genea­logia lui Iisus Hristos, în mărturisirile lui Marcu, Ioan, Luca şi Matei despre activitatea lui Ioan Botezătorul, des­pre minunile lui Iisus Hristos, în Predica de pe munte ş.a. Dar în alegerea şi canonizarea evangheliilor şi a altor lucrări ale Noului Testament s-au luat în considerare „unele argumente cum ar fi : gradul de răspîndire a unei scrieri, vechimea ei, părerea diferitelor, autorităţi ş.a.’ La începutul secolului al IV-lea creştinismul avea deja apro­ximativ trei secole de existenţă şi unele scrieri, în special cele patru evanghelii canonice, erau deja recunoscute de toţi creştinii. în asemenea condiţii nu ar fi fost posibil să fi dat întîietate uneia din cele patru evanghelii, deoarece aceasta ar fi putut declanşa schizme şi erezii”.

Primele trei evanghelii (Matei, Marcu şi Luca) se nu­mesc sinoptice (de la gr. synopsis — privire de ansamblu), iar o bună parte din textul lor este stereotip. Ştiinţa isto­rică a precizat că ele au fost elaborate în prima jumătate a secolului al II-lea. Cea de-a patra — Evanghelia după Ioan — a fost elaborată ceva mai tîrziu. iar din punctul de vedere ai conţinutului de idei s-a aflat sub influenta învăţăturii lui Filon din Alexandria.

Cartea a cincea din Noul Testament (Faptele apostolilor) reprezintă, ca naraţiune, o continuare a Evangheliei după Luca. La fel ca şi Evanghelia după Ioan. Faptele apostolilor este considerată o operă mai tîrzie a literaturii creştine timpurii, apariţia ei fiind datată în al treilea pătrar al secolului al II-lea. F. Engels spunea că „evangheliile şi Faptele sfinţilor apostoli sînt prelucrări ulterioare ale unor scrieri care acum nu mai există şi al căror sîmbure istoric -— el însuşi foarte nesigur — nu mai poate fi recunoscut astăzi sub noianul de legende”.

Scrierile care urmează în Noul Testament după Faptele apostolilor se numesc Epistole. Alcătuite în prima jumătate a secolului al II-lea, ele tratează unele probleme legate de interpretarea învăţăturii lui Iisus Hristos şi de organizarea comunităţilor creştine timpurii.

Noul Testament se încheie cu Apocalipsa lui Ioan Teo­logul. Este greu de presupus cine a fost autorul ei. Cu toate că el se numeşte pe sine Ioan, nu poate fi identificat nici în autorul Evangheliei după Ioan, nici în autorul celor trei epistole ale lui Ioan. Aceasta „ne-o dovedeşte clar — spune Engels — limba lor, chiar dacă acest lucru nu ne-ar fi fost dovedit prin învăţăturile complet contradictorii pe care le cuprind” 11. Cu toate acestea, textul Apocalipsei oferă temeiuri sigure pentru stabilirea perioadei în care a fost scrisă.

Cartea este plină de viziuni apocaliptice de genul : „Şi am văzut ridicîndu-se din mare o fiară, care avea zece coarne şi şapte capete” (cap. 13, 1). Cine este această fiară ? „Aici este înţelepciunea. Cine are pi’icepere să socotească numărul fiarei, căci este număr de om şi numărul ei este şase sute şaizeci şi şase“ (cap. 13, 18). în legătură cu acest număr, Engels scrie-: „Cu aproximativ 300 de ani înaintea erei noastre, evreii au început să folosească literele lor ca simbol pentru cifre. Rabinii filozofanţi vedeau în aceasta o nouă metodă de interpretare mistică sau cabala. Cuvintele secrete erau exprimate printr-o cifră, obţinută prin adunarea valorilor numerice ale literelor din care se com­puneau cuvintele respective. Ei numeau această nouă şti— inţă gematriah. Această ştiinţă o foloseşte aici «Ioan» al nostru. Engels a arătat că în numărul 666 sînt încifrate cuvintele din ebraica veche „cezarul Nero”. Soluţia este exactă. Ea se confirmă şi prin descifrarea următoarei viziuni. îngerul îi explică lui Ioan : „Fiara pe care ai văzut-o era şi nu este… Cele şapte capete sînt şapte munţi deasupra cărora şade. femeia. Dar sînt şi- şapte împăraţi : cinci au căzut, unul mai este. celălalt încă nu a venit, iar cînd va veni are de stat puţină vreme. Şi fiara care era şi nu este — este al optulea, deşi este dintre cei şapte… Iar femeia pe care ai văzut-o este cetatea cea mai mare care are stăpînirea peste împăraţii pământului” (cap. 17, 8—18). Prin urmare, arată Engels, este cu desăvârşire limpede că femeia simbolizează „cetatea cea mare“, Roma şi că „cartea a fost scrisă în timpul domniei celui de-al şaselea împărat i-oman” . El poate fi numit cu uşurinţă. Primii cinci au fost : August, Tiberiu, Caligula, Claudiu şi Nero, care şi-a pus capăt zilelor la 7 iunie anul 68. în urma lui, tronul Romei a fost ocupat de Galba, a cărui domnie s-a întins de la 9 iunie anul 68, pînă la 15 ianuarie anul 69.

Incă de la începutul domniei lui Nero au început puter­nice tulburări ale legiunilor, care au luat sfîrşit prin cuce­rirea puterii de către Otho.’El este acela care „încă nu a venit”. în ceea ce-1 priveşte pe al „optulea”, „care era şi care nu mai este”, referirea se face la Nero, despre care se răspîndeşte zvonul că ar fi în viată „şi că în curînd se va reîntoarce spre spaima duşmanilor săi”. într-adevăr, motive de spaimă existau şi autorul, care a scris în acea perioadă, a fost nevoit să încifreze numele eroului prin­cipal. al „anticristului”, să-l exprime printr-un număr, să-l numească fiară şi „desfrînat babilonian”. Crimele monstruoase ale lui Nero au fost cunoscute nu numai la Roma, ci şi departe, dincolo de hotarele ei. Pînă în ludeea ajunseseră veştile despre omorîrea propriei sale mame, despre faptul că şi-ar fi otrăvit sfetnicii şi colaboratorii, şi-ar fi ucis numeroase alte rude, chiar şi soţia. La aceasta trebuie să adăugăm că „nici faţă de popor — după mărtu­risirile lui Suetoniu — şi nici chiar faţă de ziduri, el nu a ştiut ce înseamnă mila”.

In lumina celor arătate devine limpede de ce autorul Apocalipsei, contemporan al fărădelegilor şi al terorii des­făşurate de Nero, a apelat la criptografie. Format în spi­ritul profeţilor din Vechiul Testament, el a înfăţişat în lucrarea sa tabloul luptei lui Dumnezeu împotriva răului, prin aceasta incercînd să aline suferinţa oamenilor care gemeau sub „mirşăviile” Romei, promiţîndu-le venirea împărăţiei milenare. „Toate acestea — scrie Engels — nu mai prezintă interes decît pentru oamenii ignoranţi, care, poate, tot mai încearcă să stabilească prin calcule ziua judecăţii de apoi. Dar, ca tablou veridic al primelor înce­puturi ale creştinismului zugrăvit de unul dintre creştini, această carte prezintă o valoare mai mare decît toate cele­lalte cărţi ale Noului Testament luate la un loc“.

După stil, după maniera de expunere şi conţinut, dintre operele biblice fac parte nemijlocită şi aşa-numitele apo­crife. Este vorba despre acele lucrări ale literaturii iu­daice care sînt considerate de clerici ca fiind necanonice : Cartea lui Enoh, Cartea Jubileelor, Psalmii lui Solomon, Testamentele celor 12 patriarhi, Apocalipsele lui Ezdra şi Baruh şi multe altele. In afară de acestea, teologii iudaici consideră de asemenea necanonice 11 cărţi din Septuaginta (Cartea înţelepciunii lui Isus, fiul lui Sirah ; Cartea înţe­lepciunii iui Solomon ; Epistola lui Ieremia ; Cărţile lui Tobit, Baruh, Iuditei : Cărţile I, II, III ale Macabeilor, Cărţile II, III ale lui Ezdra).

In originalul ebraic nu s-au păstrat texte apocrife. Dar unele dintre ele cum ar fi : Cartea înţelepciunii lui Isus, fiul lui Sirah, Cartea înţelepciunii lui Solomon. Cartea Iuditei şi Cartea lui Tobit s-au -bucurat de mare popula­ritate. în Talmud se recunoaşte deschis : „Cu toate că înţelepţii noştri au scos din circulaţie pe Ben-Sira (denu­mirea ebraică a Cărţii înţelepciunii lui Isus, fiul lui Sirah — M.B.). noi propovăduim preceptele valoroase care există în această carte“. în Talmud şi în Midraş apar numeroase citate din Ben-Sira. Scriitorul I. Frenkel (1765—1835) a tradus cîteva texte apocrife în ivrit şi în 1830 le-a tipărit sub denumirea de „Ultimele scrieri”. In anul 1896, orientalistul S. Schechter a publicat numeroase fragmente din Ben-Sira. găsite într-un depozit de căi’ţi vechi şi interzise din Cairo. Fragmente din originalul vechi ebraic al acestei cărţi au fost de asemenea descoperite printre manuscrisele de la Qumran .

Textele apocrife prezintă o deosebită valoare pentru cercetarea vieţii economice, religioase şi filozofice, morale şi etnice din acea perioadă de canonizare a literaturii Vechiului Testament, pentru studierea luptei dintre dife­ritele’grupuri sociale.

facebook

Nici este nici un comentariu deocamdata.

Comenteaza

CREŞTEREA SI PERFECŢIONAREA DEMOCRAŢIEI SCLAVAGISTE IN ATICA

în cursul anilor care au urmat reformei lui Cleisthenes (vezi mai sus p. 120 şi urm.) au fost aduse însemnate […]

Perioada Clasica

500—400 î.e.n. Zorii secolului al V-lea sînt întunecaţi de iminenţa invaziei persane spre vest. Prezenţa perşilor în sudul regiunilor ocupate […]

Religia orfică

Vechiul panteon olimpic este încă pe deplin respectat, dar, din ceata zeilor olimpici, Apollo se desprinde ca o figură aparte, […]

Arhitectura şi artele plastice

Secolul VI este o verigă în continuitatea principalelor aspecte şi perspective apărute în cultura materială a Greciei din secolele precedente […]

Reformele constituţionale aduse de Cleisthenes

Aşa cum s-a mai specificat, o piedică de seamă în democratizarea sistemului constituţional atenian, conceput de Solon, o reprezenta persistenţa […]

LUPTELE INTERNE PENTRU DREPTURI

Legislaţia lui Dracon, în Atica, şi alte legislaţii asemănătoare în alte cetăţi-stat nu au izbutit să îmbunătăţească şi să reglementeze […]