P anteonul akkadian este construit în cea mai mare parte
din zeii sumerieni şi în mică măsură panteonul akkadian se
deosebeşte de cel sumerian, datorită numelor diferite sub care
sunt adoraţi unii zei în oraşele-state akkadiene.
Această continuitate a adorării zeităţilor din perioada
sumeriană, chiar după dispariţia acestora, sub numele lor vechi,
s-a datorat faptului că limba cultică va rămâne şi în perioada
akkadiană, tot cea sumeriană. Deosebirile, acolo unde sunt,
între cele akkadiene şi sumeriene sunt de denumire şi nu de
esenţă, credinţă, rit, mit, etc. înrâurirea sumerienilor din sud
asupra semiţilor în ceea ce priveşte cultura, şi cu deosebire sub
aspect teologic, era considerabilă, mergând până la a schimba
numele zeilor sumerieni, cu nume semite. Spre exemplu,
„activitatea şi puterea zeilor sumerieni Enzu şi Babbar este
aceeaşi ca a zeilor akkadieni Sin şi Şamaş”’16.
Termenul de Ilu (zeu) – de origine akkadiană – care
semnifică noţiunea de „puternic” sau „primul”, a fost utilizat şi
ca nume pentru Dumnezeul suprem, fie a desemna ceea ce
trebuie să înţelegem prin „zeu”, având ca semn o stea, folosit
pentru a desemna „cerul” şi pe zeul ceresc Anu. Chiar dacă zeii
erau reprezentaţi antropomorfic, cu însuşiri umane, se pare că
semiţii au scos mai mult în evidenţă decât sumerienii relaţia
deosebită cu cerul şi fenomenele cereşti. Planetele, stelele
socotite „prototipuri” sau simboluri – tamsilu – ale zeilor, erau
într-o relaţie cu diferite divinităţi. Zeii trebuie priviţi prin
superioritatea lor fundamentală faţă de om, sunt desăvârşiţi, văd
şi ştiu totul, şi mai ales se bucură de nemurire, excepţie facândo
zeul Tammuz.
Din rândul zeităţilor comune celor două panteoane,
sumerian şi akkadian îl reprezintă divinităţile cosmice care au
în frunte pe zeul Anu (în sumeriană An) ce reprezintă
personificarea cerului, dar pe mai târziu îl vom afla plasat în
urma altor zeităţi. Anu mai era socotit ca zeu al regalităţii, regii
îşi aveau originea în el avându-şi în Uruk locul principal de
cult, unde era cinstit împreună cu soţia sa Antu – zeitate apărută
în perioada semitică, precum şi zeiţa Iştar devenită şi ea soţie a
lui Anu. De amintit aci este şi fiica lui Anu, zeiţa Nanai, mult
cinstită la Uruk.
Al doilea zeu cosmic Enlil sau Ellil îl vom întâlni sub
denumirea sa akkadiană de Bel (domnul) zeu al lumii
pământene, care în relaţia cu umanitatea este cunoscut ca cel ce
a trimis potopul pe pământ, el care are ca unealtă a mâniei sale
„cuvântul” care se poate transforma în furtuni, inundaţii, foc,
etc. Soţia sa Ninlil cea care mijlocea pentru cei săraci, în
perioada asiriană va apărea ca soţie şi a lui Assur.
In textele akkadiene a treia zeitate a „triadei cosmice”
poartă numele de Ea, în sumeriană Enki, îşi avea ca centru
cultic oraşul Eridu, iar ca sferă de putere era apa dulce Apsu,
din oceanul subpământean.
Din zeiţa mamă sumeriană Ninanna sau Innini „regina
cerului”, se pot distinge cel puţin trei zeiţe separate: Innini care
este zeiţa akkadiană Iştar, Mah „zeiţa cea puternică” este
akkadiana Belitili „regina zeilor” şi zeiţa infernului,
Ereskigal”117.
în panteonul sumero-akkadian zeiţa Mah apare cu
cincizeci de nume, dintre care cinci sunt foarte însemnate:
Nihmah (regina puternică), Ninhursag (regina muntelui
pământului), Nintur, Ninmea (cea care hotărăşte soarta)
Ninsikibla (regina cea pură) şi a fost cinstită pe o arie
geografică întinsă din insula Tilmun (Bahrein) până la Kish, în
nordul Babiloniei. Tot în panteonul sumero-akkadian aflăm pe
zeul Nimurta, zeu al furtunii, iar mai apoi zeu al războiului,
având ca simbol vulturul soarelui biruitor „sol in victus”, cu
soţia sa Gula, zeiţa medicinii.
Dar cei mai importanţi zei ai panteonului akkadian sunt
cele trei divinităţi astrale: Sin, Şamaş şi Iştar. în ordine, în
panteonul sumero-akkadian întâietatea o are zeul masculin al
lunii Sin, pentru că la toate popoarele semite ziua începe cu
seara, de la apusul soarelui. O mulţime de simboluri îi
descoperă caracterul său de zeu al lunii, numit uneori „barca
strălucitoare a cerului”, gândind la luna nouă asemănătoare unei
bărci. Când luna era acoperită era un semn rău. Sin era ca zeu al
lunii şi zeu al lunilor anului, împărţind timpul în zile, luni şi
ani. împreună cu soţia sa Ningfal (stăpână) au avut ca fii pe
Şammaş şi Iştar.
Al doilea zeu al triadei astrale, Şamaş, zeul soare, fiul lui
Sin, pentru că în mentalitatea semită, orientală, lumina se naşte
din întuneric, ziua din noapte, zeul Şamaş se alătură celorlalte
zeităţi solare din perioada sumeriană, Nimurta şi Nergal care au
precedat pe principalul zeu al soarelui sumerian Utu sau
118
Babbar . Dar Şamaş avea în atribuţiunile sale pe lângă
căldura, strălucirea şi lumina zilei, şi pe acelea ale unui zeu al
dreptăţii şi judecător suprem al oamenilor, inspiratorul legilor şi
ocrotitorul oamenilor, în mod special al celor neajutoraţi.
Ca inspirator al legilor pe care le dădeau principii, ca
reprezentant al dreptăţii şi judecător suprem, inspiră şi
însărcinează pe regele Hammurabi să elaboreze un cod de legi
care să facă să „triumfe lumina şi libertatea în ţară”. Şamaş, ca
zeu ce priveşte şi ştie totul de sus, era socotit şi marele zeu al
ghicitorilor, având de soţie pe Aja, numită naramtu (iubită) şi
kallaîu (mireasa lui Şamaş) zeul ce reprezintă soarele, care
după cuvântul Psalmistului, cap. XVIII, 5 iese din cămara
mirelui.
în panteonul babilonian, una dintre cele mai importante şi
interesante zeităţi este Iştar, aflată în Biblie sub numele de
Astarte, identificată cu zeiţa sumeriană Inanna, zeiţa feminină
în triada astrală care reprezintă planeta Venus, luceafărul de
seară şi de dimineaţă. „Iştar este în acest sens cea mai
importantă zeitate feminină, era socotită zeiţa vieţii, a
fecundităţii, a vegetaţiei şi a dragostei senzuale”119.
Cultul zeiţei Iştar a avut la început un cult independent,
fară soţ, ca fiică a zeului Sin; cu timpul a devenit soţia legitimă
a lui Anu, fiind o zeitate complexă, cu numeroase atribuţii, cele
mai importante fiind cele „ale fecundităţii, a iubirii trupeşti şi a
plăcerii, care aducea nenorocire şi pierzanie iubiţilor ei”120
având un cult foarte desfrânat ce-1 desfăşură în templul său din
Uruk şi ca zeiţă a războiului „doamnă a bătăliei” care se luptă
cu oştile duşmane. Deci, zeiţa Iştar reprezintă, la momentul său
de apogeu, cele două extreme, ca zeiţă a dragostei, arătându-şi
mila şi compasiunea faţă de oamenii suferinzi şi faţă de cei
pieriţi în Potop, şi a războiului unde se arată nemiloasă,
neiertătoare faţă de duşmani, ea stăpânind viaţa şi moartea.
Datorită popularităţii sale i-au fost consacrate nenumărate
temple şi un fel de poartă specială cu simbolul ei, steaua cu opt
colţuri. Sub aspectul acesta, al dualităţii, binefăcător şi
distrugător, apare şi zeul Adad, zeul furtunii şi al fulgerului.
Dar mai popular decât Adad sau Pamman, ca zeu al furtunii a
fost Nimurta „primul născut al zeului Enlil”, zeu care în epocă,
mai târziu, va apare ca zeu al războiului şi al vânătorii.
în panteonul sumero-akkadian un loc de frunte îl ocupă
zeul Nergal, zeul infernului şi al morţii, care întru începuturile
sale ar fi fost asimilat zeului solar Şamaş, dar se pare că
reprezintă numai soarele de seară, arşiţa arzătoare,
distrugătoare, asemănător cu zeul Irra „stăpânul asaltului şi al
12,1
nimicirii, care nimicea pe oameni prin război, ciumă şi foc” .
Ca stăpân al lumii subterane, al morţilor, avea ca soţie pe zeiţa
Infernului, a morţii, Ereskigal, numită în akkdiană Ablatu care
avea ca însoţitor pe Nantar, ce se identifică cu soarta, destinul
omului. Zeul lunii îl întâlnim la akkadieni şi sub denumirea de
Nannar, derivat greşit însă de la termenul akkadian nannaru
(lumină), întemeindu-se pe proprietăţile sale de luminător al
lunii.
Până la contactul cu sumerienii, akkadienii nu aveau o
ierarhie proprie a zeilor, ei numind pe zeul lor bal (stăpân), iar
numele iştar devenind o denumire generică pentru orice zeiţă.
Dar prin pătrunderea lor în spaţiul dintre cele două fluvii şi în
contact cu civilizaţia sumeriană din sud, şi-au însuşit, cum se
vede, toate elementele principale ale acestora, pastrandu-le chiar si
numele principatelor zeitatii.