R eligia asiro-babiloniană s-a altoit pe tulpina vechii
religii sumero-akkadiene de la care a şi preluat zeităţi împreună
cu zeul Anu. Deşi altoită pe tulpina iniţială nesemită, religia
asiro-babiloniană rămâne o religie semită. Acel generic El, dat
de toate popoarele divinităţii, în Mesopotamia îl vom întâlni
sub forma” akkadi anului ilu (zeu), termen care nici până azi nu a
fost lămurit complet din punct de vedere etimologic, rămânând
la semnificaţia „puternic” şi „primul”.
Deşi zeii erau reprezentaţi antropomorfic şi li se atribuiau
însuşiri umane, totuşi se deosebeau fundamental de oameni,
prin aceea că ei văd şi ştiu totul, fiind socotiţi „puternici”,
„desăvârşiţi” şi „nemuritori”, excepţie de la această regulă
făcând numai zeul Tamuz.
Panteonul asiro-babilonian
în a VI I-a tabletă a Poemului creaţiei, zeii se află adunaţi
într-un conciliu şi conferă propriile lor nume zeului Marduk.
Faptul acesta se explică prin tendinţa de a ierarhiza panteonul şi
chiar de a-1 absorbi în persoana zeului local. Dar şi în această
situaţie, trebuie ca acest zeu să primească de la confraţii săi
titlurile cumulate ale acestora, care continuă să conducă alături
de el. 1 44
Dificultatea prezentării panteonului asiro-babilonian vine
din numărul foarte mare de zei pe care ni-l indica „marea listă a
zeilor” descoperită în vestita bibliotecă a lui Assurbanipal, la
peste 2600 de nume de zei. Numărul impresionant de mare al
zeilor din aceste liste se poate explica prin faptul că unii zei
principali aveau până la 50-60 de nume, alte denumiri trebuiesc
înţelese ca epitete atribuite unor zeităţi, iar alte denumiri
reprezintă pe slujitorii marilor zei, precum şi denumiri de zei
locali. Tot în numărul acestor zei aflăm incluse şi unele spirite
bune şi semizei.
Zeii bogatului panteon asiro-babilonian erau legaţi
între ei uneori genealogic, alteori prin funcţii, de aici decurgând
şi necesitatea de sistematizare şi clasificare a lor în zei
principali, împărţiţi în triade şi tetrade.
Triada cosmică era alcătuită, cu unele schimbări de nume
prin semitizarea lui An în Anu, din cei trei zei principali Anu,
Enlil, şi Ea, iar triada astrală alcătuită din Sin, Şamaş şi Iştar, în
legătură firească cu aştrii cereşti: luna, soarele şi luceafărul.
în gândirea religioasă asiro-babiloniană, înălţimea pietăţii
a fost dublată de cele mai decăzute practici, precum magia,
superstiţiile de tot felul, mergând până la prostituţia sacră. După
un cercetător dezlegarea enigmelor din religia babiloniană a
acestor contraste sau extreme ar consta în „divorţul dintre
religie şi morală”145. Dar trebuie accentuat aici că în legătură
directă cu religia s-a creat această măreaţă civilizaţie din
domeniul ştiinţific, literar, artistic şi moral-social în
Mesopotamia.
în pateonul asiro-babilonian pe fostul zeu sumerian An îl
vom întâlni semitizat sub forma de Anu146, zeu suprem în acest
panteon ce reprezintă personificarea cerului unde ocupa locul
cel mai înalt. Tot zeului Anu, ca zeu suprem, i se dădea şi titlul
de „rege şi tată al zeilor”. Numele său vine din sumerianul an
care înseamnă cer l47. Ca rege al zeilor, Anu este şi zeul
regalităţii şi în el îşi afla originea demnitatea regală. Tot în
epoca semită apare din Anu o zeitate feminină Antu care-i
devine şi soţie, dar fară să se impună cu ceva. „Alături de Atu,
apare ca soţie a zeului Anu Ninzalli şi o concubină Nimersalla,
iar în epoca istorică şi zeiţa Iştar îi devine soţie”148.
Cea de-a doua zeitate a triadei cosmice Enlil (în
sumeriană) sau Bel (în akkadiană), era zeul pământului şi al
oamenilor. Cultul său era mult mai popular decât al tatălui său
Anu, cu care aveau comun aceeaşi emblemă, tronul cu coroană.
După împărţirea lumii în cer (atribuit lui Anu), apă (atribuit lui
Enki sau Ea) şi pământ, Enlil a primit pămânftil ca spaţiu de
manifestare a puterii sale, având muntele cel mai înalt ca spaţiu
de locuit, reprezentând şi legătura între cer şi pământ. Templul
său se numea E-Kur (casa de pe munte). Ca zeu al pământului
şi al atmosferei, Enlil era socotit şi stăpânul vântului şi al
furtunii care pedepsea pe oameni prin inundaţii.149 în calitatea
de stăpân al oamenilor Enlil hotăra soarta lor, fiindcă poseda
tablele destinului, pe care pasărea rea Zu a vrut să i le răpească,
dar hotăra şi ceasul morţii pentru fiecare om. Era onorat mai
mult la Nippur.
Legenda despre creaţia lumii îl înfăţişează pe Enlil ca
biruitor al lui Tiamat, dar după întemeierea Babilonului, în
această cosmogonie este înlocuit de zeul Marduk, iar mai târziu
asirienii îl vor înlocui cu zeul lor naţional Assur care o va avea
şi pe Ninlil ca soţie.
A treia zeitate cosmică Ea – „binefăcătorul”, era
responsabil pentru apele de pe pământ şi de sub pământ, de
aceea şi oraşul său sfânt era Eridu aşezat la Golful Persic.
Templul său din Eridu se numea E-ZU-AP , adică casa lui
apsu, adică a fluviului care înconjura pământul şi ajungea la
Eridu. Ca zeu al apelor dulci ce vin din adâncul pământului,
pornind de la cuvântul apsu – apă, socotită şi „casă a ştiinţei”,
zeul Ea era cunoscătorul tainelor din străfunduri. Fiind zeul
înţelepciunii supreme, i se adresau cântări, cerându-i-se să facă
cunoscută oamenilor soarta pe care le-o rezerva viitorul. Mai
mult, el era uneori numit zeul-olar, căci caldeenii credeau că
oamenii fuseseră făcuţi din lut de către el.150 Ca zeu al
înţelepciunii, el proteja ştiinţele şi astrele, a meşteşugurilor şi
construcţiilor. Zeul Ea folosea vrăjitoria, arta descântecelor
pentru supunerea puterilor duşmane şi cunoaşterea viitorului. în
comparaţie cu Anu şi Enlil, zeul Ea îi iubea pe oameni pe care
i-a cizelat şi i-a învăţat scrisul şi ştiinţele, fapt pentru care i-au
fost înălţate multe temple pe lângă cel de la Eridu şi la
Borsippa, Babilon şi în Lagash.
Zeul Ea a avut ca soţie pe Ninki şi mai târziu pe Damkina
ca stăpână a cerului şi a pământului, cu care 1-a avut pe
Marduk, ca primul fiu născut. Acest zeu îl aflăm „reprezentant
ca pe un om bătrân care ţinea pe umerii săi un butoi din care
dădea drumul apei”. Tot lui Ea îi era consacrat ca animal
sacru ţapul sălbatic.
Triada astrală „a împrumutat în parte numele semitice ale
divinităţilor respective: luna, Sin – derivând din sumerianul Sun,
Soarele, Samaş şi steaua Venus, Iştar”.
Sin, ca zeu masculin al Lunii, cu întîetate faţă de Şamaş,
zeul Soarelui, după rânduiala semită unde ziua începe de la
apus, apare într-o mulţime de simboluri. Când apare luna nouă
\socotesc pe zeu ca pe „barca strălucitoare a cerului”, iar
coroanele cu patru peceţi constituie o utilizare a lunii noi.
„Luna nouă vine să salute ca „tânărul pui cu coarne tari”.154 O
combinaţie de simboluri descoperite nu demult pe o piatră de
hotar Kudurru reprezintă luna nouă, discul solar şi o stea -
adică zeii Sin, Şamaş şi Iştar”15″.
După unii cercetători, zeul Sin este considerat ca zeu
suprem, căruia îi atribuie unele însuşiri, care nu au nimic
comun cu luna. Acest punct de vedere a avut ca argument
încercarea ultimului rege din Babilon, Nabonid (-553-539
î.d.Hr.), iniţiatorul diferitelor reforme prin care a încercat să
facă din zeul Sin divinitatea supremă, încercare ce a întâmpinat
opoziţia poporului şi mai ales a preoţilor.
Din cuplul Sin şi soţia sa ce poartă nume sumerian Ningal
„marea stăpână” s-au născut celelalte zeităţi ale triadei
astrale Şamaş şi Iştar.
Şamaş, zeul soarelui, la sumerieni întâlnit sub denumirea
de Utu sau Babbar, era socotit de babilonieni ca cel ce
„deschide poarta cea mare a cerului strălucitor”, cu mult mai
mare importanţă decât omologul său sumerian. Zeu al zilei şi al
luminii strălucitoare, Şamaş, întocmai ca Osiris la egipteni, era
socotit ca zeu al dreptăţii şi judecător al oamenilor. în această
calitate de zeu al dreptăţii, judecător al celor din ceruri şi de pe
pământ, el vede totul, şi nimic şi nimeni nu scapă nepedepsit.
Zeul Şamaş este cel ce ordonă lui Hammurabi să facă, să
răspândească legea în ţară „înmânându-i în chip simbolic
legea”. Dreptatea şi legea, Mesaru şi Kettu sunt însoţitorii
zeului Şamaş”156.
în Babilon „avea ca simbol discul solar cu o stea cu patru
colţuri, din care pornesc raze, iar mai târziu la asirieni este
înfaţişat ca un disc solar cu aripi”157. Discul solar cu aripi, acest
simbol al zeului Şamaş îl vom întâlni şi la egipteni şi la
iranieni, precum şi la hitiţi.
Zeul Şamaş, ca zeu al soarelui, care vede totul şi pătrunde
toate tainele „devine şi zeu al artei divinatorii” , asemănător
cu Apollo la greci.
Toate însuşirile religioase şi morale ale zeului Şamaş le
întâlnim în următorul imn care i-a fost adresat:
„O, Shamash, regele cerului şi al pământului,
Călăuză a tot ceea ce e sus şi ceea ce e jos,
O, Shamash, în voia ta e forţa de a face să învie morţii,
Şi de a-i dezlega pe cei înlănţuiţi.
Judecător cinstit, îndrumătorul oamenilor,
Slăvit vlăstar al Stăpânului răsăritului strălucitor
Preaputernic, nobil fiu, lumina tăriilor,
Creator a tot ce e în cer şi pe pământ,
Eşti tu, o, Shamash ! …”I59.
Alături de soţia sa Aja care este numită fie „iubită”
(,maramtu), fie „mireasă” (,kallatu), Şamaş avea şi importante
locuri de cinstire la Larsa şi Sippar. Preoţii care prezic şi
prezicătorii îl socoteau zeul lor, pentru că Şamaş este împreună
cu Adad zeul oracolelor „înscriu semnele oracolului înlăuntrul
somnului”160 pentru ca văzătorul să cunoască viitorul.
în triada astrală întâlnim şi elementul feminin în zeiţa
Iştar numită în Vechiul Testament Astarte, şi în perioada
sumeriană numită Ninni, Ininna (Inanna). în panteonul
babilonian Iştar trece drept cea mai populară zeiţă şi reprezenta
planeta Venus, luceafărul de dimineaţă şi de seară.
De-a lungul secolelor, zeiţa venusiană Iştar a dobândit o
situaţie privilegiată, încât multe zeităţi feminine au fost
asimilate cu ea. Iştar a avut la început un cult independent, fară
să aibă soţ, deşi apare mai târziu ca fiică a zeului Sin şi
concubină, şi apoi soţia zeului Anu.
Zeiţa Iştar este marea personalitate feminină a
panteonului babilonian, întâlnită sub diverse forme cu însuşiri
specifice fiecărei localităţi unde era adorată.
Astfel, o întâlnim pe Iştar de Ninnive, Iştar de Arbela şi o
Iştar de Bit-kitmuri, însă „ca Iştar de Ninnive; deşi era una
dintre cele mai mari zeităţi asiriene cu renume în tot imperiul şi
chiar la hitiţi şi hurriţi, cunoaştem puţine lucruri despre
manifestările faţă de ea, de aceea s-a crezut că la Ninnive a avut
un cult cu caracter misteric ce s-ar fi desfăşurat în secret, dar
fară dovezi în susţinerea acestei ipoteze”161.
Din multitudinea de atribuţii pe care le-a avut zeiţa Iştar,
două rămân fundamentale: zeiţa fecundităţii, întruchipând pe
zeiţa iubirii trupeşti şi a plăcerilor şi de zeiţă a războiului. In
calitate de zeiţă a fecundităţii şi iubirii, foarte populară la Uruk,
în templul care-i fusese dedicat, s-a desfăşurat un cult desfrânat.
Aici se desfăşura un cult desfrânat, unde prostituţia „sacră”,
parte însemnată a cultului, era socotită ca ceva ce ar spori
fecunditatea în ţară.
Ca zeiţă a războiului „Stăpână a luptei”, „Doamnă a
Bătăliei”, a fost mult preţuită de războinicii asirieni, care i-au
înălţat un templu la Ninnive şi în toate oraşele lor, pentru că era
considerată conducătoarea trupelor şi înfruntând duşmanul
obţinea victoria. Este cea care îi provoacă pe oameni la luptă,
stârnind în ei gustul luptelor şi al omorurilor.
în calitate de luceafăr de dimineaţă, era o zeitate a
războiului care se purta la lumina zilei, iar ca luceafăr de seară
era zeiţa iubirii.
O altă triadă în panteonul asiro-babilonian au alcătuit-o
zeii naturii: ai (focului) furtunii, fertilităţii şi vindecării bolilor.
Zeul furtunii, Adad, asociat şi cu Şamaş şi cu Iştar, ca
stăpân al oracolelor, era numit de sumerieni Mec, Mur şi Iskur,
iar în perioada akkadiană întâlnit sub numele de Pamman sau
Adad. Acesta ni se prezintă ca un zeu al extremelor: fie
binefăcător sau distrugător, cum rezultă din ruga regelui Adad-
Nirari în secolul XIII î.Hr. către zeul Adad: „Fie ca Adad să-1
lovească cu o mare inundaţie. în ţara (regelui adversar) să
domnească furtuna permanentă, vântul rău, vijelia, frică, secetă,
foamete. Să pornescă un potop în ţara sa, şi să-i prefacă ţara în
mormane de ruine” . Gibil este zeul focului. La fel cu Ea,
Marduk, Assur, şi el este copilul lui Apsu. “Poate că trebuie să
vedem în această expresie simbolul focului solar care, în fiecare
dimineaţă, se naşte din sânul oceanului care înconjoară lumea.
Cu lumina sa, el alungă crimele nocturne. Prin căldura sa, face
să strălucească metalele. El este purificator prin excelenţă, şi
are un rol important în incantaţiile pentru bolnavi”.163
Cinstit din perioada sumeriană tot ca zeu al furtunii,
Nimurta se va bucura de cinste şi în perioada asiro-babiloniană,
dar mai ales în calitatea de zeu al războiului şi vânătorii.
Tot în rândul zeilor care aduceau nenorociri oamenilor şi
de aceea era şi foarte temut, era Nargal, zeu al infernului, „la
început identic cu Şamaş”, zeu al focului şi al ciumei, al cărui
nume nici nu trebuia pronunţat „nomen odiosum”. Asociat
lui Nargal îl vom afla şi pe zeul ciumei Irra. Nargal apare şi în
postura de stăpân al lumii subterane şi al împărăţiei morţilor
ajutat de soţia sa Ereskigal cunoscută ca zeiţa morţii.
Din rândul zeilor naturişti un loc cu totul special îl
reprezintă zeul Tammuz întâlnit în perioada sumeriană sub
denumirea de Dumuzi „fiu legitim”.
Tammuz, după legendă, ar fi fost un rege bătrân care,
foarte bun vânător şi pescar, a dobândit o faimă deosebită. El
apare în cele mai vechi texte religioase sumeriene sub numele
de Dumuzi şi poporul îi aducea jertfe şi închinări, adorare care
a depăşit şi graniţele ţării, cum vedem la Iezechiel VIII, 14,
care se revoltă împotriva „femeilor care-1 plângeau pe Tammuz
la poarta de nord a Templului”.
Numeroase mituri fac referiri la zeul Tammuz, dar mai
ales în Epopeea lui Ghilgameş, unde se face amintire şi la
soarta lui Tammuz, în discuţia lui Ghilgameş cu zeiţa Iştar şi în
coborârea zeiţei Iştar la iad unde iarăşi se vorbeşte despre acest
zeu:
„în ziua când Tammuz vine sus la mine, când, cu el,
flautul din lapis şi inelul din cornalină vor veni la mine,
Când, cu el, oamenii ce plâng şi femeile ce
Plâng vor veni la mine,
Să învie morţii şi să miroase tămâie”
Când Tammuz a murit, zeiţa Iştar 1-a urmat în lumea
subpământeană pentru a încerca să-1 elibereze, dar în acest timp
fertilitatea a încetat pe pământ. „S-a crezut cândva că moartea
şi învierea lui Tammuz a fost reflectată în dispariţia vegetaţiei
în luna iunie şi renaşterea ei în primăvara următoare”166.
Cultul lui Tammuz este mai puţin cunoscut şi nici nu se
ştie cu precizie dacă jeluirile şi bocetele pentru acest zeu aveau
loc în luna a patra a calendarului babilonian, lună care îi purta
şi numele. Zilele preferate pentru a aduce jertfe prin bocete şi
procesiuni cu torţe, erau ziua a 2-a a lunii, a 4-a, a 9-a, a 16-a şi
a 17-a, iar în ultimele trei zile a lunii a patra se prezenta un
portret al zeului căaiia i se facea o înmormântare simbolică.
Tammuz este tipic pentru zeii care întruchipează în sine
puterile vegetaţiei, moartea şi învierea ei, precum şi schimbările
anotimpurilor, „manifestări pe care le întâlnim la numeroşi zei
locali şi chiar la Marduk care, ca şi Tammuz, mureau şi
înviau”167.
Tammuz a avut închinători şi temple la Air şi Adad, şi
mai târziu în Fenicia şi Siria unde este povestită o legendă
similară despre Adonis (identificat în Egipt cu Osiris) şi
Afrodita din templul ei din Byblos.
Numeroase sunt şi zeităţile protectoare ale sănătăţii sau
divinităţi vindecătoare. Câteva dintre aceste divinităţi sunt de
gen masculin, precum: Damu zis şi „marele preot descântător”,
Ninazu numit şi „domnul medic”, Ninghisida protectorul
medicinei, al cărui simbol al medicinei, şarpele încolăcit pe un
toiag, s-a păstrat până astăzi şi zeul Sataran.
Mai numeroase sunt însă divinităţile cu puteri
vindecătoare de gen feminin, ale căror nume sunt toate de
origine sumerică. Baba sau Ba’u zeiţă din Lagash, Gula
considerată protectoarea sănătăţii oamenilor, având ca simbol
câinele; Nininsina „doamna din Isir”, considerată mama lui
Damu; Ninkarrak, care era invocată în finalul Codului
Hammurabi, fiindcă pe cei răi îi lovea cu boli şi Nintinugga
1
numită şi „doamna care dă viaţă morţilor” .
In panteonul asiro-babilonian un rol foarte important l-au
avut zeităţile locale din rândul cărora se detaşează zeul Nabu,
mult venerat în lumea babiloniană şi asiriană şi cunoscut sub
numele de „anunţătorul”. Nu avem date despre originea sa, dar
Nabu este una dintre zeităţile cele mai des menţionate în textele
mesopotamiene ale primului mileniu î.Hr. El era considerat fiul
lui Marduk, soţul lui Tasmetu cu care era mult cinstit în templul
Ezida din Barisipa, iar în Asiria Nabu a avut centru de cult în
oraşele Ninive şi Kalhu. în urma săpăturilor arheologice s-a
descoperit o statuie a zeului Nabu din secolul VIII î.d.Hr. pe
care se află inscripţia „încrede-te în Nabu şi nici-un alt zeu”169.
Tot zeul Nabu este considerat scriitorul Tablelor
destinelor, ceea ce îi conferă capacitatea de a cunoaşte tot ce
există, fiind socotit şi un mare protector al scrisului şi al
scribilor.
Pe lângă zeii cuprinşi în triadele amintite găsim şi o serie
de zei locali, datorită însă evoluţiei politice, în imperiul asirobabilonian
două zeităţi vor cunoaşte o importanţă aproape
totală într-o perioadă de timp în Babilon şi Ninive: Marduk şi
Assur.
Unul dintre zeii cei mai populari din Babilon – Marduk -
are o origine insuficient de bine precizată. Ca fiu al zeului Ea,
Marduk era socotit şi fiu al oraşului Babilon, oraş a cărei
evoluţie de excepţie din vremea lui Hammurabi, pe toate
planurile, „determină şi evoluţia zeului Marduk, devenind un
zeu fundamental, mai însemnat decât Anu şi Enlil luându-le
domnia asupra întregii lumi”170, ajungând odată cu marea
capitală, Babilonul, „marele stăpân”, „Stăpânul cerului şi al
pământului”.
Pe această temă e constituită povestirea lui Enuma eliş -
poemul creaţiei în Babilon pentru a justifica ascensiunea lui
Marduk „de la statutul de mică divinitate a familiei lui
Hammurabi la statutul de divinitate naţională conferindu-i în
mod formal „regatul zeilor” şi „domnia asupra cerului şi
pământului”171.
în teogonie, zeul Marduk după cum ne prezintă poemul
creaţiei – Enuma eliş, apare ca un mare erou care se războieşte
şi o biruieşte pe mârşava Tiamat, dobândind stăpânirea peste
toţi zeii, ca apoi să creeze pământul, cerul, plantele, animalele
şi mai apoi pe om. în evoluţia zeului Marduk ca „cuvântul
stăpân al zeilor, s-a vorbit chiar de o tendinţă monoteistă, dar
având în vedere că o serie de divinităţi erau considerate diferite
manifestări ale lui Marduk, se poate susţine mai bine tendinţa
henoteistă. Atotputernicia lui Marduk se susţine şi prin
nenumăratele sale epitete, prin înţelepciunea şi inaccesibilitatea
sa, figura sa războinică şi puterea sa de a vindeca bolnavi şi de
a „învia morţi”.