P anteonul sumerian foarte numeros şi variat venea din
acea credinţă a lor că sunt înconjuraţi de nenumăraţi zei,
duhuri, genii bune şi rele care conduc viaţa lor zilnică, le
hotărăsc soarta. Divinităţile sumeriene cuprinse în „listele”
alcătuite în şcoli, în „listele” de ofrande şi jertfe aduse acestora
şi întreg panteonul foarte numeros şi variat s-a dezvoltat treptat,
nefiind o apariţie populară întâmplătoare, ci mai ales opera
preoţilor sumerieni.
Alţi zei sunt chiar invenţii teoretice ale unor teologi care
doreau să-i înconjoare pe zei cu fii, rude şi slujitori, zei de
mâna a doua sau rang secundar.
Zeii, cei ce supravegheau şi conduceau lumea, deşi
rămâneau invizibili, aveau în sarcină un element al Universului
pe care l-au creat şi îl considerau un domeniu rezervat mai întâi
lor, zeilor. Din descoperirile din ultima sută de ani a
numeroaselor tăbliţe, pe lângă „cataloagele” şi „listele” cu zei,
este clar că sumerienii cunoşteau pe nume încă din mileniul al
III-lea î.d.Hr. sute de zei. Dintre aceştia primul loc, ca zei
principali, îl ocupă cei patru zei creatori: An, Enlil, Enkki şi
zeiţa Ninhursag. An era personificarea cerului unde şi locuia.
Deşi nu se bucura de o cinstire şi un cult prea răspândit, având
locul principal de cult la Uruk, totuşi era socotit „zeu suprem”,
„rege al zeilor” sau „tată al zeilor”, suveranul suprem al
panteonului.
Săpăturile de la Djemdet – Nasr, în apropierea oraşului
Kis, „au scos la iveală o serie de tăbliţe din junii anului 4000
î.d.Hr. care consemnează numai numele zeilor An, Enlil, Enkki
şi Babar, zeul soarelui”62.
Descinderea zeilor sumerieni din zeul cerului An, bazaţi
pe mitologia sumeriană unii cercetători au avansat chiar ideea
unui monoteism în epoca primitivă.
Deşi a durat vreme îndelungată şi îndeosebi la Uruk, cu
timpul îşi pierde din importanţă devenind în panteon o
divinitate secundară, fiindcă după unele izvoare din mileniul al
II-lea cele mai multe dintre îndeletnicirile sale au trecut asupra
zeului Enlil.
Enlil, zeul aerului şi al atmosferei, dar şi al vântului, cel
ce a despărţit cerul de pământ, devine zeitate principală,
deţinând locul prim în cult şi în mituri. Calitatea de „zeu
suprem”, „tatăl zeilor”, „regele cerului şi pământului”, „rege al
tuturor ţărilor”, este întărită şi de o serie de documente ce au
putut fi descifrate61. Enlil era cel ce alegea pe rege rostindu-i
numele şi întărindu-l cu sceptrul în conducerea imperiului. Tot
el îi conducea în războaie sau când încheia pacea. Locuinţa lui
era pe vârful munţilor, poate ca semn al legăturii cerului cu
pământul.
Deşi trăsăturile fundamentale ale zeului Enlil treceau
drept bune, ca cel ce a creat totul şi se îngrijeşte de tot ce este
folositor omului, totuşi unele „lamentaţii” descoperite ni-l
evidenţiază pe Enlil ca pe cel ce primise misiunea de la zei de a
săvârşi distrugeri, ca zeu al vântului şi al furtunii, distrugând
copacii şi tot ce întâlnea în calea sa. Chiar unele enciclopedii
consacrate religiei sumeriene îl prezintă numai ca pe un zeu
violent, distrugător, care nu aduce omului decât răul. Dar unul
dintre imnele de închinare lui Enlil ni-l înfăţişează ca pe un
cârmuitor drept care pedepseşte pe răufăcători:
„Enlil, ale cărui porunci ajung până departe, cu vorbă
sfântă,
Stăpânitor cu hotărârea nestrămutată
El în faţa căruia zeii pământului se pleacă înspăimântaţi,
înaintea căruia se umilesc zeii cerului…
A Cetăţii înfăţişarea impune teamă şi respect…
Necredinciosul, răufăcătorul, asupritorul…
Enlil nu suportă nelegiuirile lor în Cetate”64.
Enki sau Ea ca fiu al zeului cerului An, numele său
semnifică „stăpân al pământului”, adică partea din străfund a
pământului unde locuiesc zeităţile Anunnaki, în acel ocean,
Apsu, de unde izvorau toate apele. De aici calitatea sa de domn
şi stăpân al apelor dulci, Apsu, de unde izvora apa atât de
binefăcătoare pentru viaţă şi rodnicia pământului. „Ca zeu al
„temeliilor” şi „domnul pământului” Enki a fost considerat în
mod greşit zeu al Apelor, deoarece în concepţia sumeriană se
considera că pământul este aşezat pe ocean”.65
Totuşi, în majoritatea lucrărilor referitoare la religia
sumeriană Enki este socotit ca zeu al apei limpezi, cinstit în
mod deosebit, ceea ce şi explică această susţinere, în oraşul
Eridu de la vărsarea Eufratului în Golful Persic unde avea ca
sarcină fundamentală purificarea şi lustraţia. Dar în această
forţă a apei era şi ceva magic, fiindcă apa – Apsu – care
înseamnă şi „casa ştiinţei”, venind din profunzimile misterioase
ale pământului, are şi capacitatea de a cunoaşte şi secretele
acestor profunzimi. De aceea zeul Enki, stăpân al lui Apsu era
socotit şi zeu al înţelepciunii şi, în consecinţă, era protector al
ştiinţelor şi artelor.
în teologia sumeriană a şcolii de la Eridu, apa fiind
izvorul vieţii, căci tot ce trăieşte în apă se naşte din apă, tot ce
există în apă se datorează zeului Enki, „principiul vieţii nu este
cosmic, ci chtonic”66, Enki socotit zeu protector şi prieten al
oamenilor „se şi bucura de denumiri, epitete şi calificative:
Ninigikug, Endur, Dunga, Lumha, Nimbuba, Nurra, chiar peste
treizeci şi cinci apelative pentru zeul simbolizat printr-un Ţap
cu corp de peşte, simbolul său berbecul – peşte (Capricornul de
mai târziu)”67.
Mitul intitulat Enki şi rânduiala lumii ne înfăţişează
activitatea creatoare a zeului Enki, căruia i se datorau
fenomenele naturale şi culturale. „Enki, căruia i s-au atribuit
puteri creatoare, este numit aici „cel care a făcut aceasta”, „a
făcut şi a poruncit”, el „hotăreşte soarta” Sumerului:
„La Ur, la Sanctuar a venit:
Enki, rege al străfundurilor, şi îi hotărăşte soarta:
„Marele Munte” Enlil, în cer şi pe pământ, a rostit numele
tău, slăvit,
Cetate a cărei soartă a fost hotărâtă de Enki,
O, Ur, o, Sanctuare fie să te ridici până la cer” .
Zeiţa mamă, mama tuturor vietăţilor Ninchur-sag, era
numită după mulţimea de atribute Nintu, zeiţa naşterii, Ninanna
sau Innini regina cerului. Ea a jucat un rol important în actul
creării omului.
A doua triadă o reprezintă zeii astrali care luminează şi
conduc cursul vieţii terestre: Nanna reprezentând luna, Utu
soarele şi Ininn sau Inanna69 care reprezintă luceafărul de
dimineaţă şi de seară, planeta Venus.
Zeul lunii la sumerieni se numea iniţial Zu-en, „cel care
cunoaşte toate”, „stăpânul”, dar el este mai cunoscut sub
numele de Nanna sau Inanna „stăpânul cerului”. El posedă
toate însuşirile divine, mult cântate în imnele sumeriene, pentru
că era şi „stăpânul destinelor”, „strălucirea cerului”, ajută la
înmulţirea oamenilor.
Zeul Nanna, ca zeu al Lunii avea ca loc principal de cult,
de venerare, oraşul-stat Ur care, o dată cu creşterea importanţei
sale politice şi zeul său principal va cunoaşte o preţuire
însemnată, răspândindu-şi cultul până în Harran, la sud de
Edessa.
In panteonul sumerian se observă o organizare şi o
legătură de rudenie între zei după modelul uman. „Anu este
socotit tată al zeilor care are fiică pe Baba care se căsătoreşte cu
Ningirsu, zeul din Lagash, fiul lui Enlil”70.
Această linie a înrudirii se continuă şi în triada astrală
unde zeul Nanna, având de soţie pe Ningel, vor avea drept fiu
pe zeul soarelui Utu. Principalul zeu solar al sumerienilor, Utu
sau Babar reprezintă „căldura, lumina zilei, strălucirea”, deşi în
mitologia sumeriană mai importante sunt alte două zeităţi
Nimurta şi Nergal.
Zeul Utu avea ca loc de venerare în sudul Sumerului la
Eblarar şi la Sippar71 în nord, dar şi la Uruk72 unde, în perioada
de început era mult preţuit de oameni care-1 chemau în
rugăciune când erau în primejdie şi pentru că era socotit „cel ce
păzea legile şi dreptatea, întrucât soarele vede toate şi el
73
descoperise legile cele mai juste ale lui Hammurabi” .
Zeul Utu era reprezentat cu un ferestrău în mână cu care
pornea la lucru de sub pământ urcând spre munţi unde se aflau
„porţile cerului” şi urcat într-o „căruţă” a soarelui, cobora seara
spre celălalt capăt al lumii.
Dintre zeităţile locale, la început cu un loc de frunte în
panteonul sumerian de mai târziu, a fost zeiţa Inanna, acea
„stea care apune” – cum ne dezvăluie cele mai vechi texte
descoperite la Uruk. Zeiţa Inanna-Iştar la akkadieni – s-a
bucurat de mare preţuire în cultul sumerian şi în mitologie.
La începuturi se pare că Inanna era o zeiţă a vegetaţiei, iar
ca divinitate astrală reprezenta planeta Venus, luceafărul de
seară şi dimineaţă, fiind totodată şi personificarea iubirii
senzuale. „La apogeul său Inanna-Istar era zeiţa dragostei şi a
războiului, stăpânind viaţa şi moartea, şi, pentru a arăta
plenitudinile puterilor sale, se zicea chiar că era
hermafrodită”74.
împreună cu Inanna, născătoare a tot ceea ce există, a
fertilităţii şi iubirii, era venerat şi zeul Dumuzi, „copilul
adevărat”, zeu al rodniciei care moare şi învie, precum
grăunţele de grâu. în cele mai vechi izvoare el apare ca
ciobanul care păstoreşte oile, iar în textele de mai târziu este
asemănat semănăturilor şi dezvoltării lor.
Pe acest zeu îl descoperim în mitul Coborârii în infern al
zeiţei Inanna-Iştar, care se îndrăgosteşte de Dumuzi, cioban
fiind, şi în urma acestei relaţii devine suveranul cetăţii Erek.
Dar această iubire îi va aduce şi moartea pe care a fost obligat
s-o suporte în locul zeiţei Inanna, care, ambiţioasă, dorea să
ajungă stăpâna vieţii subpământene. Dumuzi rămâne un zeu
dificil de a fi catalogat cu precizie privind caracterul şi
semnificaţia sa.
Tot din rândul zeităţilor sumeriene fac parte zeul
Nimurta, stăpânul pământului şi apărător al Sumerului, Nergel,
zeul morţii şi soţia sa Ereschigel, Iskur, zeul tunetului şi al
furtunii. Zeiţa Nanese din Lagos, păzitoare a adevărului şi
dreptăţii, a jucat un rol foarte mare în domeniul moralei
omeneşti.
Zeii la sumerieni, care „l-au creat pe om pentru folosul şi
plăcerea lor, deci omul nu este liber, nu înclinau spre
imoralitate, preferând moralitatea şi imnurile, lăudau fară
excepţie bunătatea, dreptatea, sinceritatea.